Eu…noua „Eu”


Știi ce e ciudat?

E ciudat că atunci când cunoști o persoană și îți inspiră încredere, te oferi pe tavă. Îți arăți adevărata față, o lași să te știe cu bune și rele, îi dezvălui absolut totul. Vorbiți cât de mult posibil, găsiți puncte forte între voi…Îi dezvălui fiecare trăire, fiecare zâmbet pe care l-ai primit în timp ce îți parcurgeai drumul spre casă, toate sentimentele ce le-ai ținut doar pentru tine și de care îți era frică să le dezvălui cuiva…

Ajungi să creezi din cealaltă persoană un om de nădejde, stâlpul pe care te rezemi când simți că îți fuge pământul de sub picioare, iar cerul coboară să te zdrobească…Îi faci loc în inima ta și lași să îți parcurgă prin tot corpul, să îi duci numele până în măduva oaselor, ca nu cumva să rateze ceva din viața ta..

Apoi totul dispare…fără vreun motiv, dispare din peisaj…îți ia soarele, ploaia și toata adunătura de sentimente și trăiri. 

Și e al naibii de ciudat că ajungi să depinzi de o persoană…să crezi că plecând, viața ta va fi una mizerabilă…da…va fi, dar doar din cauză că ai avut destulă încredere să lași pe cineva să te cunoască mai bine decât te cunoști tu…Doar își ia catrafusele și pleacă, fără să privească în urmă, își ia tălpășița și dispare, lăsându-te într/o ceață totală, rupându-ți inima în două și călcând cu tine pe jos fără ca măcar să îți dea un motiv.

Și doare…indiferent de cine este…

Doare atât de tare încât simți că inima se zbate să îți fugă din piept, simți că aerul e sufocant și nu mai ai nevoie de el.

Pe cât de tare doare, pe atât de tare te schimbă…ajungi să îți construiești propria cochilie, cu un exterior vizibl fericit, cu o viață perfectă, fără griji…Ajungi să te îndepărtezi de toți și să nu mai ai încredere în nimeni. Ajungi să fii criticat pentru că te izolezi de tot ce înseamnă oameni și alegi să lupți singur si să nu știe nimeni ce te doare și nu te lasă ca să respiri liniștit când te ridici din pat..

Nefiresc, am vărsat o lacrimă…am pus punctul pe „i” și m-am rănit din nou cu amintiri deșarte. Am înțeles că e mai bine să fiu propria mea prietenă și să nu mă aștept la vreo minune. Voi reuși!

Mi-am luat doza de aer necesară și m-am izolat. Mi-am luat cu mine amintirile și le-am pus bine. Inima am scos-o si am pus-o la păstrat. Am înghețat…Nu mai circulă sânge prin venele mele…

M-am ars de prea multe ori și m-am învățat minte!

Am revenit…


Printre toate, vreau să vă anunț că am revenit cu forțe cât de cât proaspete. Un rezumat scurt pe anul ce a trecut…?

Am reușit să ajung în Anglia, am avut o vară pe care mulți ar dori să o aibă…am fost exact pe unde am vrut, am stat cât am vrut, am făcut exact ce m-a dus capul. Pot spune că anul ce tocmai a trecut m-a schimbat extraordinar de mult. Am renunțat la multe persoane din viața mea, au renunțat multe persoane la mine….am ridicat de fiecare dată capul când a trebuit să arăt că pot face ceva. Am învățat să am grijă de mine și să îmi pese mai mult de mine decât de cei din jur…sunt puternică! Simt că nimeni nu mă mai poate doborî cu absolut nimic…

Aiurea…mă simt cam invincibilâ și știu că nu e chiar așa.

În altă ordine de idei, am rămas fără prieteni :)) Funny, nu? De fapt, mă lipsesc de anumiți oameni din jurul meu care mă cunosc doar când au probleme și îi pot ajuta! De fapt, mă cam lipsesc de toată lumea care nu îmi dă o stare de bine și mă încarcă negativ…

Am cunoscut persoane noi, cu chef de viață, cu bun simț și mature…nu mai stau sa o ”ard” ca o proastă prin cluburi…Dacă ies, o fac o dată pe lună și bine!

Cum a fost anul vostru?

Mulțumesc pentru că mă citești! O zi superbă!

Articol fără titlu.


Eu…

Sunt un nimic pe acest pământ. Nimeni nu mă ştie, nimeni nu mă cunoaşte, sunt un nimeni. Nu m-am născut să iubesc sau să fiu iubită, am fost născută doar pentru că cineva, acolo sus, avea un plan cu mine.

Nu am crezut vreodată că cineva mă poate iubi atât de mult cum o faci tu zi de zi, necondiţionat şi parcă din ce în ce mai mult. Starea mea de bine vine de la tine, de la dragostea pe care o emani şi o aduci asupra mea să mă protejeze de tot răul ce mi s-ar putea întâmpla.

 

Deseori, ochii mei evită să privescă în ochii tăi, acei ochi căprui în care mi-am văzut toate visele transformate în realitate, acei ochi de-o blândeţe care uneori mă scoate din sărite. Acei ochi nu aş vrea să îi văd niciodată inundaţi de lacrimi deşarte, să nu care cumva să le dispară strălucirea şi puritatea cu care mă privesc de cele mai multe ori şi în care îmi găsesc liniştea.

Buzele tale deseori au vrut să vorbească, dar mintea ta le-a împiedicat. De fiecare dată când îmi spuneau ceva la ureche, nu rămâneau doar vorbe. În tot corpul meu se instala un cutremur de sentimente, zbucium peste tot raţionamentul meu. Au ştiut mereu că ceea ce vreau să aud nu mereu e adevărat şi mi-au şoptit doar adevăruri aduse prin poştă de la a ta înflăcărată inimă.

Mâinile-ţi crestate de muncă, mi-au mângâiat deseori faţa pe care lacrimile au făcut săpături adânci. Ai ştiut că îmi mângâi sufletul, nu doar pielea. Acele mâini au un efect vindecător pentru tot ce însemn eu.

Cum să îţi spun? Cum să te privesc? Cum să te ating?

Uneori îmi e şi frică să mă gandesc la tine, căci instantaneu voi visa la un viitor împreună…şi cum ştiu că mai toate planurile mele se duc pe apa sâmbetei, îmi e frică. Tu doar ia-mă în braţe, ţine-mă strâns. Ştiu că în braţele tale voi fi protejată, iubită şi respectată. Lasă-mă să visez în continuare şi nu încerca sub nicio formă să îmi corectezi visele. Sunt o visătoare înrăită şi visez atât de frumos uneori, că nu vreau să mă mai trezesc.

 

 https://www.youtube.com/watch?v=kFfKb_WEkCE

Interviu cu o îndrăgostită (II)


-Te văd cu lacrimi în ochi…ce s-a întâmplat?

-Ar fi atâtea chestii că nici eu nu mai ştiu. În capul meu e o confuzie totală.

-Poţi să vorbeşti despre asta?

-Aş putea, dar nu ştiu câţi m-ar înţelege. Mi-e greu aşa cum sunt în acest moment. Nu ştiu dacă ţi s-a întâmplat să te doară. Să mergi la doctor şi să-ţi spună că nu te poate trata. Că inima ta nu suferă de o boală medicală, ci de una sentimentală.   Când mă gândesc la el, simt că totul e aşa cum ar trebui să fie. Când cineva rosteşte numele lui, inima deja începe să bubuie în mine de fericire, iar pământul îmi fuge de sub picioare. Când mă ţinea în braţe, nu mai exista pământ, ci doar cer. Când îl priveam în ochi, îi puteam vedea toată viaţa. E un om atât de simplu încât eu simt că îl complic. Sunt seri când adorm atât de greu…închid ochii pentru o secundă, mă gândesc la el, dar când îi deschid, el nu e pe perna mea…acea pernă care adunat ani de zile lacrimile scurse.

-Şi totuşi, ce e în neregulă?

-Absolut totul! Mă doare că am nevoie de el, de îmbrăţişările lui, de el lângă mine. Mi-e greu că dorul de el, cu fiecare secundă, se intensifică şi nu am stare. Crede-mă că aş renunţa la tot doar ca să-l văd dimineaţa când se trezeşte şi e morocănos, să-l văd toată noaptea cum doarme ca un copil după o zi în care s-a jucat  într-un parc de distracţii. Pentru mine, el este energia. Cine are nevoie de odihnă când sufletul pereche doarme în acelaşi pat cu tine, te ţine în braţe şi e chiar în dreapta ta? Cine şi-ar fi putut imagina că eu pot fi atât de dependentă de el, de mirosul pielii lui, de îmbrăţisările şi săruturile lui? Cine ar fi crezut că sunt dependentă de toată dragostea pe care el o poate oferi?

Mă uit uneori la pozele cu noi şi retrăiesc fiecare clipă. Îmi amintesc toate micile lui gesturi pe care nu mulţi le puteau observa. Se uita în ochii mei şi cu o mână se juca în părul meu. Se uita uneori la televizor şi-şi îndrepta buzele către urechea mea, pupând-o. Dacă ploua, mă aştepta până parcam maşina, îmi deschidea uşa şi stătea cu umbrela deasupra doar ca să nu cumva vreun strop să mă atingă.

-Te-ai gândit vreodată că te-ai putea despărţi de cel pe care-l iubeşti?

-În fiecare secundă mă gândesc ce m-aş face fără el, fără mesajele lui…mi-e frică de faptul că din cauza mea s-ar putea strica tot. Nu spun că nu mi-aş vedea viaţa fără el, ci doar că mi-ar fi greu să mă trezesc şi să ştiu că nu mai zâmbesc din cauza mesajelor lui…mi-ar fi greu să ştiu că inima lui nu îmi mai aparţine în totalitate…

De Dragobete, iubeşte cereşte!


Cu siguranţă mulţi dintre voi sunteţi îndrăgostiţi şi desigur că ideile pentru Dragobete au fost epuizate de Valentine’s Day.

Dacă vrei să-i faci persoanei iubite o surpriză frumoasă, am eu o mică idee. Mâine, 24.02.2014 în Bacău, în Piaţa  Tricolorului la ora 19:00 va avea loc o lansare de lampioane, special pentru îndrăgostiţi.

Nu va fi o lansare de lampioane banală. Pe fiecare lampion se va scrie dorinţa voastră şi împreună cu celelalte cuplurile adunate, le vom lansa în aer. Se vor face muuuulte poze numai pentru voi şi vor fi şi premii!

Vă aşteptăm cu drag!

1013331_790100937686540_1783115298_n

Pentru ca te iubesc


Vine o zi în viaţa fiecărui om când simte că trăieşte cu adevărat. E acea zi când se minunează de toate lucrurile existente, de toate emoţiile pe care le poate avea, sentimente şi gânduri. Vine acel moment când totul e perfect şi nu banal. Pentru mine, acea zi a venit de mult. Sunt zi de zi cu zâmbetul pe buze, cu emoţii de mai am puţin şi leşin. Inima-mi zvâcneşte de fericire.

Iubesc şi mă simt iubită, iar de când se întâmplă asta, am sfidat legile gravitaţiei. Plutesc continuu, îmi cresc aripi şi zbor atât de sus încât şi Dumnezeu mă priveşte şi-mi zâmbeşte. Parcă îl aud cum îmi spune:”Ţi-am dăruit iubire, iar tu o împarţi cu cei din jur”.

Sunt mândră de mine, de schimbarea făcută în viaţa mea. Mă simt altă persoană, mai bună, mai încrezătoare şi mai dornică de a dărui tot ce am eu mai bun. Îmi ţin adesea respiraţia şi aştept parcă să mă sufoc, dar inima-mi bate prea tare ţi nu reuşeşc decât să inspir adânc şi să zâmbesc.

Când iubesc, o fac cu toată inima, din toate puterile mele. Îmi împărtăşesc bune şi rele cu persoana iubită şi nu regret absolut nimic. Oricât de rea ar fi pentru mine o zi, când vorbesc cu el, totul e perfect şi zâmbesc instantaneu.

Şi chiar de-ar exista un remediu pentru toţi fluturii din stomacul meu, tot nu m-aş trata. Fluturii sunt dovada că ceva a trezit în mine. M-a învăţat să iubesc cu adevărat şi m-a schimbat în bine. Eşti îngerul meu păzitor trimis de Doamne-Doamne, cel mai bun prieten şi cel mai bun iubit.

Îţi mulţumesc pentru că m-ai acceptat cu bune şi rele, pentru că în fiecare secundă îmi demonstrezi că nu-s doar o fată, ci „acea fată” care a reuşit să te facă să iubeşti. Îţi mulţumesc iubitule pentru că ai trecut peste crizele mele de nervi, reproşuri şi micuţele crize de gelozie. (de n-aş fi puţin geloasă, tu nu ai mai face mişto de mine). Îţi mulţumesc pentru că mă iubeşti şi-ţi promit că te voi iubi până când stelele nu vor mai străluci, soarele va dispărea definitiv, iar oceanul va seca. 

Te iubesc, Cosmin! 

1014413_4331086414908_1090517947_n

Welcome to hell!


De cele mai multe ori stau singură pe-o nenorocită de bancă şi privesc. Privesc cerul senin şi mă minunez de cât de mare poate fi, de faptul că nu reuşesc să-l cuprind în ochii mei. Văd călătorind mii de stoluri…atât de bine organizate încât par a fi direcţionate de-o telecomandă. Privesc în sus şi totul e perfect.

Îmi cobor privirea spre pământ şi totul e un haos. Oamenii se privesc cu ură pe stradă, ajung să se omoare pentru câteva locuri de parcare. Fete de 14-15 ani care fac avort şi au totuşi zâmbetul pe buze, persoane care nu mai ştiu să zâmbească cu adevărat, ci afişează un rânjet plin de ură şi superficialitate.

Haosul trebuia să fie în iad, dar se pare că pământul ia forma iadului. Răul pune stăpânire pe fiecare persoană şi înlătură orice picătură de bine din ea. Să mai spun de iubire? Oare mai are rostul? Oare mai ştim noi să iubim lucrurile simple, persoane din jur, fiinţele? Nu mai suntem în stare să spunem un “Te iubesc” din suflet, ci doar atunci când ştim că avem ceva de câştigat.

Oficial, mi-e dor de mine, de copilul care nu ştia decât să se joace non-stop…mi-e dor de zilele când plângeam cu lacrimi de crocodil doar ca să mai pot sta afară…mi-e dor de inocenţa anilor trecuţi şi de bunătatea pe care o întâlneai la orice pas.

Adio Rai!

Bun venit, Iadule!